Nu te cunosc, dar sar și în foc pentru tine

Da! Mă mănâncă fața, simt că mă sufoc, nu pot să vorbesc, nu pot să zâmbesc. N-am crezut vreodată că voi ajunge să dezvolt atâta ură față de un obiect, așa cum simt de trei ori pe zi când umblu în cutia cu măști și la fiecare inspirație, când inevitabil îmi amintesc că am masca pe față. Știu că mai ales copiilor, dar și celor în vârstă, le este și mai greu să poarte trei straturi de material pe față, prin care să respire. Poate că e mai normal să spunem “bine că le avem”, decât să fim nevoiți să spunem “mi-aș dori să le pot avea”. Pentru că unii nu au nici măcar bani, chiar dacă este greu de crezut, să își cumpere aceste măști – o mască are prețul unei bucăți de pâine. Coioții stau la pândă pentru că asta trebuie să facă, asta le intră în atribuții, însă i-aș ruga, dacă tot pândesc pe ici pe colo, ca cel puțin în cazul celor în vârstă, vizibil afectați și vizibil amărâți, să evite să-i pocnească în moalele capului cu amenzi. Ajutați-i mai bine să intre în posesia unor exemplare, aveți răbdare cu ei și nu vă repeziți să gâfâiți, scriind amenzi: nu doar că faceți un rău uriaș, dar nici nu rezolvați problema pe fond. La fel și cu declarația. Pare ireal, dar unii nu au de unde să ia acest formular păcătos. Nu cunosc mulți bătrâni cu acces la internet, posesori de laptop și imprimantă pe acasă, dar cunosc bătrâni care nu și-au mai putut plăti factura la telefon astfel încât să mai poată avea un contact cu lumea asta, în afară de cel cu propria neputință și singurătate.

Suntem cu toții afectați de această nenorocire. Copiii ne-o iau razna prin case, sunt debusolați, apatici, deprimați. Anul școlar e compromis, cu prietenii și colegii socializează prin telefon. Mulți dintre oamenii cu vârste active au rămas fără loc de muncă: da, nu mai au cu ce să-și achite ratele, nu mai au cu ce să cumpere cele necesare unui trai chiar și la limita supraviețuirii, nu-și mai pot achita facturile, riscând să rămână fără apă, fără curent sau gaze naturale în prag de iarnă. Efectele acestei pandemii, acum, la aproape un an de la declanșarea ei, și-au pus deja pecetea pe fiecare dintre noi. Ne-am ales cu tot felul de anxietăți, cu un soi de agresivitate chiar. Ne-au înțepenit aripile. Am devenit frustrați, mai puțin capabili să acceptăm și să respectăm măsurile. Suntem alergici la o serie de cuvinte pe care, probabil, le vom urî tot restul vieții – distanțare, protecție, dezinfectant, măști, cazuri, boli asociate etc. Am pierdut oportunități, șanse, am pierdut și vacanțe și bani și investiții, am pierdut și la nivel micro, dar mai ales la nivel macro economic, în multe cazuri în mod ireversibil. Este, de departe, cel mai crunt și nenorocit an din ultimii cel puțin 50. Cu toate acestea, nu trebuie să capitulăm. Avem dreptul să ne răzvrătim, să cerem socoteală, să aruncăm vina unde nimerim ca și cum am sparge o farfurie de pereți, dacă asta ne poate calma la un moment dat. Însă, după toate acestea, avem datoria de a înțelege și de a respecta ceea ce medicii, dar și autoritățile etern nesuferite, impun ori ne sfătuiesc. De aceea este decisiv felul în care privim acest virus, felul în care dincolo de toate înjurăturile, frustrările, nedreptățile și stările de rău pe care le-am căpătat, în straturi, înțelegem să fim corecți, să ne protejăm, să ne apărăm și mai ales să-i apărăm și pe cei de lângă noi.

Medicii sălăjeni, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, dar toți aflați în slujba noastră, ne spun mereu că trebuie să fim precauți și să ne protejăm. Dacă pe autorități mulți dintre voi nu mai dau doi bani, pe bună dreptate de multe ori, în medicii noștri trebuie să avem mereu încredere. Trebuie să le ascultăm știința, recomandarea, avertismentul. Să detectăm în ochii lor un capăt din filmul pe care ei îl văd zilnic. Ne-au demonstrat că zicala << Mă arunc și în foc pentru tine >> are cel mai dureros corespondent în realitate. << Sar în foc pentru tine! >>, există, iar prețul plătit e incomensurabil! Pe cale de consecință, da, trebuie să existe și din partea noastră înțelegere, răbdare, empatie, ajutor și corectitudine. Cu atât mai mult cu cât știm prea bine că facem toate acestea pentru noi. Da, m-am săturat de mască, de măsuri, mă strâmb când îi văd la pândă pe polițiști și jandarmi. M-am săturat să “ascult” datul din mâini al conducătorilor. Mi-e lehamite să îmi tot bag în cap că n-am voie să fac o sută de lucruri la care și moral, și constituțional, am dreptul, dar și că tot ce am voie să fac e să ascult și să înghit. Mi-e silă și de gândurile întunecate pe care încerc să le tot înec în optimism și speranță, de perspectiva a încă un an de chin și măsuri.

Ne-am săturat cu toții de multe, însă dincolo de toate, trebuie să avem putere, dar și mintea limpede, încât să realizăm că nu avem încotro și că trebuie să fim corecți. Să înțelegem că legea nu e recomandare, dar că recomandarea poate deveni o condiție a supraviețuirii, în astfel de situații. Nu suntem doar noi așa, ci și alții, mai evoluați și mai avansați în toate decât suntem noi. Trebuie să încercăm să păstrăm active obiceiurile benefice pe care le aveam, câte mai putem păstra din ele, micile bucurii, atât cât ne mai sunt permise și acelea, să căutăm și veștile bune, cum ar fi acelea că peste 99 la sută dintre pacienții de până în 70 de ani și peste 95 la sută dintre cei de peste 70 se vindecă și că cei mai mulți trecem prin această boală așa cum trecem printr-o răceală. Însă cea mai mare datorie pe care o avem este să ajutăm ca acest procent de 1 la sută sau chiar peste, să aibă o șansă la viață! Să mai poată trăi, atât cât le este dat de Dumnezeu și nu cum decide un virus. Știm, fiecare dintre noi, diferența cosmică între a transmite condoleanțe și a le primi. În acest “unu la sută” încape tragic de mult. Încape „totul”, multiplicat deja de mii de ori, pentru că din această cauză, rămașii celor plecați au pierdut chiar totul.